Capitolul II
– Întâlniri –
„Este și a fost, neștiută omniprezență. Speranța.
Pierduți fără ea, singura esență. Speranța.
Lumină-n întuneric, nelămurită indiferență. Speranța.
Goi am fost, răspunsuri prea târzii, neant. Fără Speranță”
fragment din „cântecele Întunericului”
Așa cum se obișnuia, de fiecare dată când ajungeau în apropierea unei noi specii, după ce fiecare termină propriile analize, își adunară spiritele în punctul central. Pentru a se apropia cât mai mult de impactul decizional, fiecare se proiectă sub înfățișarea a diverși membri ai speciei indigene, alegând combinații de detalii individuale strânse în perioada de sondare, prin care să evidențieze atât ceea ce instinctiv considerau că se potrivea cu personalitatea proprie, cât și cu ceea ce ar considera reprezentantul identificat ca fiind de încredere. Totul decurgea natural, fără alegeri conștiente.
Era momentul inițierii. De această dată umanoidul ales părea că va putea să fie adus în fața lor.
Rostiră împreună:
„Născuți din Lumină, creați din Neant. Universul este Templul, noi suntem Arhitecți. Construim după legile în, din și pentru care existăm. Nu suntem Tot, vrem să devenim Parte.”
După un moment de liniște, în care contactele între ei se stabilizară, Cel Bătrân transmise:
– Mari Arhitecți. Iată-ne împreună. Pentru prima dată de când am fost făcuți conștienți, ne întoarcem la un seamăn nenăscut: Terra. Nu pentru a-i privi creația, așa cum am fi crezut, ci pentru a decide, din nou, dacă cei ce-l folosesc sunt și cei care îl vor făuri. Așa cum fiecare dintre voi a putut simți, am întâlnit o specie pe care nu am putut să o clasificăm. Își spun Homo Sapiens, Oameni, Umanoizi. Toate modalitățile de a le înțelege intențiile au fost depășite. Sunt tot și nimic. Sunt aproape adevăr, dar incapabili de a-l atinge. Uniți dar separați. Întuneric și lumină. Aștept gândurile voastre.
Cel Atins, care își luase figura de bătrân cu barbă albă și păr cărunt, completă:
– Dacă Terra nu ar fi fost în vederea noastră, nu am fi dat atenție unei specii atât de… tinere. La Observația anterioară, l-am ajutat și l-am readus pe făgașul normal. Străfulgerările ce au venit însă de acolo sunt, cu siguranță puternice. Nu atât prin Intensitate cât prin Gamă și Speranță. De-aceea, pentru a doua oară vom aplica postulatul I: „Diversitatea este act creator. Doar ea își hotărăște destinul.”.
Cel Negăsit, trimise ca o șoaptă, un gând:
– Niciodată nu am crezut că îl vom aplica în același loc…
Cel Unificat, ridică mâna dreaptă. Cu o ușoară înclinație a capului primi cuvântul.
După un moment de liniște, transmise:
– Este ceea ce este. Aplicăm postulatul potrivit. Oriunde este necesar.
Cel Gânditor continuă:
– Cel Nevăzut ne-a dăruit scopul prin postulate. Dacă seamănul Terra nu s-a născut în trecut, așa a fost să fie.
Cel Simțitor adăugă:
– Condițiile întrunite sunt clare.
Cel Renăscut, având un coc de samurai și părul alb, preluă:
– Așa să fie. Își vor alege singuri soarta.
Cel Bătrân, cu o ușoară înclinare, spuse, în încheiere:
– Să trecem la pasul următor. Umanul este în aproape legătură cu noi. Numai și prin acest eveniment au dreptul la alegere.
În jurul lor începu să se schimbe întunericul. Apăru o apă nesfârșită. Coloane albe și un cerc din marmură care părea să plutească pe valurile ușoare. O canapea albă, iar pe ea un om. Cei unsprezece stăteau în semicerc, în fața lui și îl priveau. Tăcerea nu era apăsătoare. Mai degrabă anunța un fel de acomodare. Umanul arăta din ce în ce mai uimit. Arhitecții lăsau ca totul să decurgă normal, legăturile să devină îndeajuns de puternice pentru a dialoga.
Cel Bătrân vorbi:
– Probabil că nu înțelegi ce se întâmplă. Ai ajuns aici. Nu știm ce va urma, însă cu siguranță lumea ta așa cum ai văzut-o până acum nu va mai fi la fel pentru tine. Îți vom răspunde la orice întrebări vei pune, însă timpul, așa cum îl știi tu, este limitat. Legătura care s-a stabilit nu este veșnică. Așteptăm.
… Thudor nu se așteptase la asta. În niciun caz să-i apară în vis, pentru că nu avea cum să-i zică altfel… alți oameni. Poate că efectul retragerii fusese somnul și acum stătea cu capul pe masă, cu balele curgând și sforăind. Bine… știa că nu îi curg nici balele și nu obișnuiește să sforăie. Dar nu se putu abține în a nu-și crea o imagine hazlie, pentru a contracara starea de spirit ciudată care punea stăpânire pe el. Nu avu însă nici un efect. Cumva, nu exista urmă de amuzament. Își simțea… mintea… ciudat. Își spuse că, indiferent ce se întâmpla, trebuia să fie foarte atent. De multe, ori, răspunsurile constau în detalii. Îi trecu un gând… măcar îi folosea la ceva faptul că citise atâtea romane polițiste. Se adună. Deveni mult mai… mentat. „Dune” era unul din romanele lui preferate. Furase multe idei de acolo, încercând să le aplice în viața de zi cu zi. Privind acum, dacă se gândea mai bine… părea din ce în ce mai puțin probabil ca cei ce păreau să aștepte ceva de la el, să fie… umani. Cel puțin nu unii normali. Își aminti anunțul și partea legată de realitatea care ar fi o iluzie. Se gândi că ar fi trebuit să acorde mai multă atenție acelei secțiuni. Crezuse sincer că era ceva mai degrabă metaforic. Acum, însă… parcă începea să simtă că metaforele nu sunt chiar prezente… La o adică nu ar fi prima oară când își imagina astfel de conversații, însă acum nu părea să fie ceva care să vină din propria minte. Ce a spus bărbosul? Că poate să îi pună întrebări? Știa că el a fost, deși nu părea să-și fi mișcat buzele, cuvintele veniseră direct în creier… Plin de valuri de idei, cuvinte, un vacarm general de parcă toate gândurile pe care le avusese vreodată încercau acum să își facă loc, cuvinte ca magie, extratereștri, paranoia, moarte, extrasenzorial… și în mod oarecum nepotrivit imaginea secretarei care îl primise, toate parcă încercau să acopere ceea ce se întâmpla. Un alt gând… „mda… mai trebuie lucrat la partea cu mentatul”. Ca un atac de panică… comparație care îi produse un mic zâmbet: prin asta mai trecuse, de mult prea multe ori, deci știa cum să-i facă față. Acea constatare simplă schimbă abordarea atât fizic cât și intelectual. Liniștea se instaură automat. La urma urmei, de ce să nu meargă înainte, o fi într-o cameră neagră, doarme, contează prea puțin. Este mintea lui. Poate decide singur ce să spună și ce nu, așadar putea să se lase purtat de val și să vadă ce se întâmplă mai departe… Cumva propriul glas se auzi mult mai calm decât ar fi crezut că e posibil:
– Unde sunt?
– În același loc…
– Când?
– În același timp…
– De ce?
– Pentru că așa s-a hotărât…
– De către cine?
– De tine…
– Pentru cât timp?
– Pentru același timp…
– Sunteți reali?
– La fel de reali ca tine…
– Unde sunt?
– În același loc…
În mod evident nu ajungea prea departe. Se gândi dacă nu ar fi bine să mai aștepte puțin. Își zâmbi singur, din nou, de parcă răbdarea ar fi fost punctul lui forte. Realiză că probabil nu întrebase ce trebuie. Trebuia să facă o scurtă și rapidă introspectivă… așadar, oarecum era în mintea lui, probabil că acesta era și motivul pentru care… cei din față nu trebuiau să-și miște buzele ca să-i vorbească. Evident că sunt mai mulți… mai multe entități, altfel ar fi fost destul de aiurea și nu foarte logic să apară în mai multe forme. Deși improbabil, îi veni gândul că mai degrabă nu prea erau de prin împrejurimi. Faptul că vorbesc cu el însemna că a fost alegerea lor să fie așa. Dar, din motive numai de ei știute, considerau că el avea de-a face cu… inițierea acestei… discuții? Trebuia să pună întrebările corecte… simțea că se cam învârte în cerc. Îi veni o idee…
– Cu ce v-a supărat rasa umană?
Cu siguranță, ceva a atins. Răspunsul nu a mai venit așa repede ca mai înainte, și sentimentul de oarecare surprindere pe care l-a simțit cu siguranță că nu venea de la el (oricum sentimentul că toată treaba asta ar avea ceva normal era departe…) iar ăsta era un indiciu cu adevărat interesant. Însemna că, în mintea lui sau nu, telepatici sau nu, cumva îi poate simți dincolo de cuvintele pe care le transmiteau.
– O întrebare interesantă… și neașteptată. Însă una corectă. Supărarea așa cum o percepi tu nu ne caracterizează. Dar o să ne lămurim imediat. În forma noastră fizică suntem ceea ce tu ai numi planete. Existăm în acest univers de la aproape nașterea lui. Scopul nostru este de a îndrepta cărări greșite.
– Cum ar fi civilizația noastră?
– Nu… chiar. Exista mulți ca noi, însă puțini au conștiință. Nu știm cum anume se trezește aceasta în noi, însă știm că are o strânsă legătură cu ceea ce trăiește pe noi. Indiferent de formele fizice pe care le au locuitorii noștri, noi îi percepem ca și culori. Putem face asta doar după ce devenim conștienți. Cu cât totalitatea spectrului pe care îl formează se apropie de alb cu atât există o șansă mai mare să ne trezim. Cu cât rezultatul e mai apropiat de negru șansele sunt mai mici… ducând spre Pierdere. Atunci când întâlnim sursa vieții în apropierea posibililor semeni, ne adunăm, cei Treziți, și privim cu atenție. Dacă lucrurile decurg spre alb, așteptăm. Dacă se duc spre negru, intervenim.
Pauză. Thudor încerca să înțeleagă implicațiile informațiilor pe care numai ce le primise. Să elimine din cap magia, moartea, și altele, păstrând extratereștrii. Vorbea cu planete? Oamenii suntem niște culori? Semeni, pierdere… Cum adică „le oprim”. Partea asta nu îi surâdea…
– Puteți să fiți mai clari în privința opritului? Pe cine, mai exact ați dori să opriți… ?
– Trebuie să înțelegi, că e posibil ca ceea ce încercăm noi să îți transmitem s-ar putea să nu fie ceea ce ajunge la tine. V-am studiat, pe voi umanii. Am încercat, și încercăm să înțelegem. Însă sunteți… foarte altfel decât ce am întâlnit până acum. Vom încerca să îți răspundem la aceste întrebări cât mai pe înțelesul tău, în măsura în care mintea ta reușește să ajusteze cât mai corect mesajele noastre.
– Prin oprit vrem să spunem că, dacă rasa voastră va pune în pericol nașterea conștiinței din posibilul nostru seamăn, ați ales o cale greșită. Rasa voastră ar trebui, cred că cel mai corect cuvânt este: exterminată. Astfel vom da posibilitatea nașterii unei noi rase care să aleagă drumul spre alb.
Cel care transmise ultimul mesaj, cumva, îl percepea ca fiind Cel Gânditor, iar felul implacabil în care sunaseră cuvintele, nu erau de natură să îi aducă nici cea mai mică senzație de ușurare.
Thudor parcă ar fi vrut să spună… ceva, orice. Se gândi că dacă l-ar vedea cineva în momentul ăsta ar arăta ca un pește pe uscat… Deschise gura, apoi o închise la loc. Deschisă, închisă. Îi trecu prin minte că ori a înnebunit, ori a înnebunit. Nu numai că vorbea cu niște planete, dar sunt planete care, din câte înțelegea, se gândeau să… extermine omenirea. Adică, pe toți oamenii. Umanitatea. Iar felul în care o spuneau avea ceva… implacabil. Cu siguranță că nu vorbeau în metafore. Și totuși… undeva parcă auzise un „dacă”… la asta se pricepea.
– Stați puțin. Și dacă, o spuse încercând să accentueze cuvântul care permitea abordări mai diverse, dacă tot vreți să ne „opriți”, ce rost are discuția de acum?
Nu era sigur dacă i s-a părut, ori a sesizat cu adevărat o pâlpâire în peisaj… stelele. Cumva, în funcție de claritatea cuvintelor, acestea păreau a deveni mai mult sau mai puțin clare.
– În momentul în care ne naștem, fiecare dintre noi are întipărită în conștiință o lege, un postulat. Primul pe care l-am primit spune: „Diversitatea este act creator. Doar ea își hotărăște destinul.”. A mai fost aplicat o singură dată. Am hotărât că voi vă regăsiți în el.
Lui Thudor îi era greu să urmărească firul informațiilor care curgea, condensat, plin de înțelesuri… deloc îmbucurătoare, în general. Se simțea din ce în ce mai… bulversat. Planete cu conștiință și… postulate. Ideea de exterminare…
– Puteți fi puțin mai clari? Ce legătură are ce spuneți cu exterminarea noastră? Că doar nu suntem specia cu cele mai multe exemplare, sau la ce fel de diversitate vă referiți voi?
– Începi să înțelegi. Nu ne referim la numărul sau la aspectul vostru. Cum ți-am mai zis, noi vă vedem în ceea ce voi a-ți numi culori, așa cum ați privi un curcubeu, sau o auroră boreală. Totalitatea culorilor voastre, amestecate, arată culoarea speciei. Prin diversitate, înțelegem că trecerile de la spre alb sau spre negru, în cazul vostru, fluctuează într-un mod pe care noi nu l-am mai întâlnit. Des. Variat. Neuniform. Haotic. Prin urmare nu avem cum să aplicăm alte postulate. Nu putem alege noi. V-ați apropiat de negru atât de mult încât am fost gata să vă oprim. Apoi ați trecut spre alb într-un ritm care ne-a făcut să ne pregătim pentru seamănul nostru. Ați avut și spre alb și spre negru chiar în același timp. Repet: nu am mai întâlnit așa ceva. Sunteți Diversitate. Noi nu avem cum să luăm decizia corectă.
– Deci voi nu ne puteți extermina?
– Ba da, dar noi nu putem lua aceasta decizie, la acest moment.
– Păi, în primul rând mă bucur (și, oarecum, cam așa și era, ideea de a fi exterminat, chiar nu-i surâdea…). Atunci ce veți face?
– Pui întrebări greșite. Noi vom face ce se va decide.
– Și decizia asta, va veni din neant?
Thudor își putea imagina cum iar îi apăruse zâmbetul pe buze, deși, era conștient că probabil e cam stupid în situația de față, dar… probabil că nici măcar nu conta ce arăta fața lui… reală.
– Nu. Postulatul este foarte clar: doar diversitatea își alege destinul.
– Adică, veți aștepta până când omenirea va alege un drum clar…
– Nu. Nu putem risca o apropiere de negru de unde să nu mai fie drum de întoarcere. Noi nu putem lua decizia. Dar decizia trebuie luată acum. Diversitatea o va da.
Thudor începea să simtă că juca un fel de mima, problema fiind… niciodată nu fusese un fan al acestor jocuri. Cine-o mai fi și diversitatea asta… Simțea că se învârte în cerc…
– Nu înțeleg.
– De cele mai mult ori, spectrul speciei este dat de totalitatea spectrelor specimenelor. Tu, cel care ești în legătură cu noi, reprezinți o diversitate în sine. Te apropii cel mai mult de spectrul pe care l-am văzut în specia ta. Tu ești Diversitatea care va decide.
Mintea omului intră într-un fel de buclă… „Eu sunt diversitatea care va decide. Eu sunt diversitatea care va decide. Eu sunt diversitatea care va decide.” Își repeta același lucru, chiar dacă accentua diferite cuvintele. Și nu credea că vrea să înțeleagă ce auzise. Parcă devenise un vis nebunesc de-a dreptul. Îi trecu prin minte că probabil cam așa s-ar fi simțit și Alice în Țara Minunilor când întâlnise prima dată Regina… Scutură involuntar din cap, încercând să-și păstreze concentrarea. El trebuia să decidă exterminarea omenirii??? Era puțin cam mult. Apoi își mai aminti un amănunt… „Stai, acum? Așa au zis: acum.”
Tot peisajul începu să tremure. Stelele păreau să dispară. Thudor observă cum cei din fața lui, de fapt imaginile lor, se stingeau, încet, ca într-o piesă de teatru. Una, parcă din ce în ce mai proastă. Cumva, părea că se mai auzise ceva, ca un ultim gând, aproape stins.
– Acumul nostru, nu e acumul tău.
Era, nu că până acum s-ar fi simțit prea sigur, complet bulversat. „Acumul nostru, acumul meu??”. Primise un răspuns la o întrebare pe care nu credea că a apucat să o pună… sau o făcuse? Destul de brusc, se simți rupt din scenă. Odată cu… personajele, și aici își notă, undeva în fundal o observație: părea că cei de acolo se vedeau ca fiind doisprezece, în timp ce el putuse să numere doar unsprezece, dispărură și stelele. Apoi, întreaga scenă. Deschise ochii, cu sentimentul că parcă abia îi închisese. Doar pentru un scurt moment, întunericul din cameră a mai rămas întuneric. Chiar înainte să pună sub semnul întrebării toată experiența, începu să distingă umbre, sau mai degrabă o umbră, să audă și alte zgomote în afară de bătăile inimii. Chiar în fața lui apăru, sau o fi fost acolo tot timpul, domnișoara care îl invitase, atât de plină de curtoazie…
– Bună, te simți bine?
– Dacă mă simt bine?? Stai așa, de ce nu m-as simți, am avut parte de puțină relaxare, nu? Aș putea să adaog că e o cameră interesantă. Mai pot să stau o tură?
Vroise să pară relaxat și amuzant, însă glasul lui nu sunase nici pe departe așa. Mai degrabă ca a unuia cu mintea rătăcită, care se trezise din vis prea brusc. Își spuse că, la urma urmei, domnișoara respectivă nu avea de unde să știe despre întâlnirea lui. Sau avea? Înainte de a mai spune ceva o privi fix. Întotdeauna trăise cu impresia că poate să citească gândurile oamenilor privindu-i în ochi. Era conștient că, impresia asta, ca multe altele, putea fi reală doar în mintea lui. Și că, dacă fața lui semăna cât de puțin cu felul în care se auzise vorbele… s-ar putea să pară puțin… nebun. Însă ochii ei… îl priveau la fel de direct. Nu într-un mod neplăcut, ci mai degrabă familiar. De parcă ar fi existat între ei o conexiune de care ar fi trebuit să știe. Întotdeauna când avusese acest sentiment, mai devreme sau mai târziu a ajuns să lege relații de prietenie. Și totuși… asta nu însemna că deja sunt prieteni… Așa că insistă cu abordarea… puțin prea agresivă:
– Deci, aș avea motive să nu fiu relaxat?
Simți o ușoară ezitare…
– Presupun că tu știi mai bine. Îți mulțumesc pentru colaborare. Cred că ne vom revedea în curând… Și da, cred că ai motive să nu fii prea relaxat.
Invitația, nu atât cea zisă, cât faptul că îi arătase ușa, „destul de elegant” gândi, părea să fie un fel de la revedere, fără prea multe cuvinte. Era contrariat: „Pe bune? Nici o altă explicație?”
– Cred că totuși aș merita puțin mai multe cuvinte de despărțire.
– O să le ai…
În timp ce-i zise asta deja ajunseseră la ieșire. Thudor parcă regreta că nu alesese o abordare gen… „tu știi, fată, ce mi s-a întâmplat?”, măcar ar fi primit un pahar de apă. Acum, că se gândise la asta, realiză că îi era într-adevăr sete. Foarte sete. Ceva îl făcu să redevină serios și atent… simți că, poate iar, doar în imaginația lui, ceva se schimbase la fața ei. Și nu credea că era de natură să îl bucure. „Să fi fost tristețe? Cam aiurea, și destul de ciudat. Nu că toată treaba asta cu interviul ar fi fost prea apropiată de normalitate…”. În fața ușii de la intrarea în imobil se mai întoarse o dată pornit să îi zică tot ce îi venise în cap, sau măcar să primească un pahar de apă:
– Sper…
– Și eu sper. Te rog să nu uiți: indiferent ce ai crede, ai prieteni care îți vor fi alături.
Apoi ușa a început să se închidă, cam aproape de fața lui Thudor. Simțea că dacă ar fi fost genul care să înjure, cu siguranță era un moment prielnic să își lase cuvintele să curgă. Dar nu-i plăceau cuvintele urâte. După o ezitare, urmărind încă uimit, cum ușa aproape se închisese, consideră că nu era cazul să prelungească situația jenantă, mai mult decât o făcuse. Se întoarse cu fața spre trotuarul plin de lume, de zgomote, mașini, ploaie, vânt… cel puțin acum aprecia picăturile… de apă… nu chiar potabile, care curgeau. Se întrebă dacă ar arăta ciudat cu limba scoasă. Probabil. Încerca să dea un sens logic celor întâmplate. Dar mintea lui nu percepu decât un zgomot infernal, o izbitură, frânturi de realitate ce nu păreau a-și găsi locul, senzația de zbor, urlete, liniște și durere insuportabilă de prin tot corpul… Căldură, rupere… uimire.
~
