Capitolul I
– De ce nu? –
„Ciudată specie, umanitatea.”
fragment din „Istoria secretă”
„
Thudor stătea întins, cu mâinile sub cap, privind pe fereastra deschisă, din fața patului, către norii care mergeau destul de repede pe cer. Din când în când, în funcție de cum bătea vântul, o parte dintre stropi reușeau să intre în casă. Nu îl deranja. Se gândea că urma să fie o zi de miercuri interesantă. Sau doar una ca multe altele care au trecut, fără nici un sens pe lângă el. Se făcuse deja patru. Se ridică din pat, dădu drumul la laptop și se apucă să-și facă cafeaua. Vroia să mai citească o dată mesajul pe care îl primise cu numai câteva ore în urmă… Știa că va mai dura minute bune până când va putea să deschidă efectiv emailul. Simțea că între el și laptop există o legătură tacită: el îl lăsa să pornească bătrânește… cam zece minute pentru a-și face „siesta”, în timp ce acesta urma să își mai facă treaba încă o zi. Deja avea aproape paisprezece ani… trecuse de mult de prima tinerețe. Și supraviețuiseră împreună prin multe. Se opri să privească pe fereastră, atent și la ibricul de cafea să nu dea în foc. Nu era deloc încântat că va trebui să iasă afară pe o asemenea vreme. Burnița deasă ce cădea de câteva ore părea a-i spune să-și vadă liniștit de… orice avea de gând să nu facă. În același timp, undeva, din adâncul conștiinței i se tot ridica același gând care nu îi dădea pace… oferta pe care o primise… suna destul de ciudat, de vag. „Căutăm persoane între 30 și 40 de ani, deschise, rezistente la stres până la limită, cu capacități deosebite de negociere, organizare, comunicare, fără angajamente existente, care să accepte că realitatea este o iluzie.”. Îl încercau tot felul de stări, de idei… Cum adică o iluzie? Era un pasionat de literatură sf, nu asta ar fi problema, însă, să spui așa ceva într-un anunț… lucrurile parcă nu sunt… Își zâmbi singur. Sigur, partea cu capacitățile deosebite nu îi atrăsese atenția în mod deosebit, creierul lui părea să îl considere apt… Iar lipsa angajamentelor… aproape că îi venea să o ia personal, ca pe o jignire… chiar dacă era cât se poate de adevărată în cazul lui. Oftă a amuzament cu ceva tristețe și regrete… fusese sigur din primul moment în care citise anunțul, că va da curs invitației. Nu pentru că și-ar fi făcut prea mari iluzii în legătură cu obținerea vreunui loc de muncă sau pentru că și-ar fi dorit în mod special să se angajeze, ci mai degrabă era curios să vadă ce ar putea ascunde un astfel de mesaj. Sau, poate, era un mod de a se scoate singur din casă. Câteodată se întreba dacă nu cumva suferă de bipolaritate. Desigur, își punea astfel de întrebări doar pentru că răspunsul, era evident… cel puțin pentru el. Într-un mod oarecum masochist, îi plăcea să se joace cu propria minte. Sau, inconștient, încerca să se substituie prietenilor. Cu niște ani în urmă, i se întipăriseră în minte versurile unei melodii: „sunt cel mai bun prieten al meu”, sau ceva de genul. În timp, începuse să se întrebe dacă nu cumva fuseseră scrise pentru el. Din nou, își preciză că, nu, nu îi fuseseră dedicate. Simțea nevoia să vină cu astfel de adăugiri la propriile lui gânduri, ca și când cineva i le-ar fi ascultat, și mintea lui, sau o parte a ei, considera că e mai bine să nu lase unele lucruri neclarificate. Nu, nu avea probleme psihice. Era ceva perfect normal. Râse. Chiar dacă nu zgomotos, se auzi destul de ciudat în liniștea din casă. Cu excepția zgomotului produs de coolerul laptopului, ce-i drept, nu de neluat în seamă, și a câtorva păsări pentru care abia începea ziua, era liniște. Probabil pentru încă vreo cinsprezece minute, când adevărata junglă urbană se va trezi la viață în toată splendoarea ei. Chiar așa. Trecuse mai mult de o oră de la trezire și nu se auzise nici o sirenă. Dubios. Zâmbi. Prietenii care îi mai rămăseseră, destul de puțini la număr, cu care ținea legătura mai mult prin telefon, îi tot repetau că stă prea mult timp singur. În aproape fiecare dimineață, avea un astfel de moment în care se oprea câteva minute și privea pe fereastră. Avea norocul să poată vedea, de la etajul zece, o porțiune destul de întinsă peste București, acoperind multe clădiri, iar dacă poluarea nu își făcea simțită prezența și cerul era senin, putea zări inclusiv munții. De fiecare dată, avea sentimentul că, din cele câteva zeci de mii de persoane care se aflau sub privirea lui, indirect, chiar în acel moment, cei mai mulți erau chiar mai retrași decât el. Poate că majoritatea se amăgeau cu ideea de a avea prieteni. Oameni pe care se puteau baza, indiferent ce. Până când realitatea ar putea să îi pună în situația de a le arăta cât de singuri erau de fapt. Iar atunci, s-ar prăbuși. Pentru că nu se aveau nici măcar pe ei înșiși. Astfel de gânduri, îl aduceau în prezent. Nu i se păreau nici pe departe amuzante. Din contră. Era ca și cum, din toate părțile, se ridica un fel de ceață tristă, nevăzută, care se mulțumea să stea nemișcată, așteptându-și inevitabilele biete victime deloc inocente.
Mai avea doar o oră în care să ajungă la întâlnire. În continuare, șapte dimineața, părea o alegere… puțin cam dubioasă pentru un interviu. Dacă de fiecare dată căuta informații despre posibilul angajator, pierzând de fapt timp pe diverse rețele sociale pentru a afla una sau alta, și încerca să se mai pună la punct cu orice considera că și-ar fi dorit să fie văzut în comportamentul sau cunoștințele lui de către intervievator, acum i se comunicase clar că nu trebuie să pregătească nimic. Doar să ajungă. De fapt, destul de precis, la un prim interviu… Fără prea multă tragere de inimă, își puse restul de haine pe el, se mai uită o dată în oglindă, nu pentru că ar fi avut realmente o problemă cu părul care, deși era tuns scurt, reușea să arate dezordonat, sau cu felul nepotrivit în care combinase culoarea cămășii cu cea a pantalonilor, sau cu faptul că șosetele aveau nuanțe diferite. Verifică dacă și-a luat cheile, telefonul, actele. Automatisme. Închise ușa în urma lui. Făcu o mică pauză, întrebându-se dacă să ia liftul sau să coboare pe scări. Având în vedere că ar fi fost un moment destul de prost ales să rămână blocat, și statistica îi zicea că erau cam 2% șanse, liftul nu era chiar o opțiune. În plus, întotdeauna prefera să coboare pe jos, dar să urce cu liftul, habar nu avea de ce, foarte posibil, undeva prin adâncurile lui era o mică păcăleală prin care se amăgea că face mișcare… Nu pentru prima dată, se gândi că nu ar fi fost deloc rea ideea de a face niște vizite pe la psiholog. Zâmbi. Nu se va întâmpla asta… cel puțin nu în viitorul apropiat. Mai exista un motiv pentru care prefera să o ia la picior pe scări. Îi plăcea să vadă ce se întâmplă prin bloc, ce a mai apărut, ce a mai dispărut… o formă limitată de a lua pulsul vecinilor. Se gândi la filmele americane, în care, atunci când se muta cineva într-o zonă, primea de pe la vecini prăjituri. Realitatea de aici era puțin diferită… americanii și filmele lor, care le intraseră în cap generații întregi. Pe de altă parte… de cele mai multe ori, acei vecini zâmbitori și bine intenționați din filme, câteva minute mai târziu ajungeau fie să se transforme în criminali vicioși care te alergau să te ciopârțească fie erau ei înșiși găsiți printr-un tomberon… sau mai multe. Da. Nici asta nu se întâmpla pe aici. Fiecare își vedea de viața lui. Fără prea multe interferențe. Iar lui Thudor îi convenea acest fel de vecinătate. Văzu în trecere un calendar, care, surprinzător era la zi. Cineva considerase util să știe toată lumea în ce dată se aflau. De apreciat simțul civic… Mai erau trei zile până la 1 decembrie, marea zi națională. Era o oarecare tristețe generală… pica într-o duminică. Așa că… se pierduse o zi liberă. supărare mare… Zâmbi. Treizeci și șase ani de la revoluție. Parcă tot atâția ani pierduți, trecuți fără a aduce schimbări majore, cel puțin nu în bine. Îi trecură prin minte știri, discuții, imagini… se gândi cum românii s-au capitalizat, s-au vândut, s-au prostit și au fost prostiți, le-a plăcut și le place. Era una din mirările constante pe care le simțea. Cum era posibil ca un popor care reușise, timp de vreo două mii de ani să își păstreze limba, tradiții, trăsături distincte de alte popoare, înconjurați și terfeliți constant de aproape orice națiune vecină, să o facă, având capul atât de plecat? Lăsă deoparte gândurile semipatriotice. Nu îi dădeau cea mai bună stare necesară pentru a se prezenta la un interviu. Își readuse atenția la realitate… așa cum era ea. Cumva, pereții scării erau ca niște file de istorie… De la mâzgăleli copilărești, până la desene complicate, puteai citi de-a lungul etajelor: „trăiască libertatea”, „jos comunismul”, „vrem meritocrație”, „unde ești tu Țepeș, doamne?”, „Privește cerul”, „psd-pnl aceeași mizerie”, „poartă masca”, „vaccinează-te”, „ne-am săturat de pandemie”, „război americanilor! să ne lăsăm cuceriți”, toate amestecate cu „interzis fumatul” și diverse opere de artă cu elemente falice. Le prefera pe cele optimiste… „o să fie bine, când no să mai fim noi”, „prostia nu doare” sau unul dintre cele mai vechi: „Te iubim, Michael Jacson”. De fiecare dată se întreba câți ani o fi avut cel care își găsise pasiunea… atât de înfocat încât simțise nevoia de a o declara pe perete și câți o avea acum… probabil unul dintre burtoșii cu care se mai intersecta din când în când. Parcă toată lumea a luat-o pe arătură. Sau ei erau cu toții normali și adaptați, spre deosebire de el.
Nici nu deschise bine ușa blocului, că îl lovi o rafală de vânt cu ploaie aproape înghețată… o zi de miercuri perfectă. Își băgă capul mai bine în glugă și își văzu de drum. Aceleași zgomote de mașini, șoferi nervoși, utilaje. Un vacarm ce parcă vrea să arate cât de ocupată, grăbită, este toată lumea și eventual câțiva Dorei ce vor să demonstreze cât de responsabili sunt și cât de neînlocuibil este aportul lor. Ca niște furnici amețite. Îi reveni, ca de multe ori când gândurile lui încercau să facă abstracție de realitate, imaginea de furnicar. De privire aeriană. Încerca să se vizualizeze pe el însuși, văzut de la vreun balcon: un nene care se mișcă grăbit spre undeva, evitând în ultimul moment ciocnirile cu alți grăbiți… urca mai sus și se uita spre el, când nu mai era decât un punct printre altele… mai sus, până se pierdea, blocurile deveneau puncte… apoi punctele erau orașe… pământul ajungea un punct, și tot așa. De fiecare dată încerca să ajungă cât mai departe, dar se oprea atunci când nu mai știa ce reprezintă punctul pe care îl imagina… Câteva glasuri de copii, care făceau notă discordantă prin veselia lor debordantă îl traseră înapoi la realitatea mohorâtă care îl înconjura. Trecea pe lângă unul din părculețele dintre blocuri apărute în ultimii ani în zonă. Privi spre locul de joacă aproape pustiu din cauza vremii. Cumva privirile îi fuseră atrase de un puști, probabil că avea în jur de zece ani. Stătea pe una din băncile colorate, atât de inutil în albastru, galben și roșu. Se pusese chiar în capătul ei parcă dorind să arate că dorea să ocupe cât mai puțin spațiu. Nu făcea decât să privească atent către ceilalți copii, înfofoliți, cu umbrele, căciuli, haine groase de ploaie. Inconștient, Thudor încetini pasul, pentru a putea să studieze mai bine scena. Era ceva în ochii băiatului, felul în care urmărea lucrurile… nu era tristețe, nu supărare… probabil că și el avusese aceeași privire cu câteva minute mai devreme. Era îmbrăcat destul de îngrijit și nu părea să-i pese de ploaie. O lăsa să curgă pur și simplu pe păr, peste față… Gesturile însă dădeau senzația că se simte… stingher… ca și cum locul lui nu putea fi acolo. Dacă nu ar mai fi avut doar câteva minute la dispoziție pentru a ajunge la interviu, cu siguranță că s-ar fi oprit. Făcea așa ceva în mod uzual când întâlnea oameni care îi atrăgeau atenția. Foarte rar, ajungea chiar să intre în vorbă cu ei. Uneori primise adevărate lecții de viață de la oameni ai străzii pe care nimeni nu dădea doi bani. Ajunsese să înțeleagă că în spatele fiecăruia dintre ei existau adevărate povești, întotdeauna drame puternice. Întâlnise un fost campion european la haltere, care îi spusese să-și înceapă fiecare zi prin câteva exerciții în fața geamului larg deschis, după ce își face patul. Îi ascultase sfatul. Era plăcut să te gândești că deja ai rezolvat o mică problemă, că înainte de orice, pornești cu o bifă în tudulistul personal. Reveni la gândurile despre ce urma să se întâmple. Spera însă, să-l mai vadă pe acel băiat prin zonă și să poată intra în vorbă cu el.
Ajunse la clădirea indicată… nici o surpriză, același tip de fațadă ștearsă arhitectural, cu birouri la parter, apartamente mai sus, trecute printr-o renovare exterioară deja uitată. Sună la interfon, se deschise ușa. Intră, iar o domnișoară prezentabilă (cum altfel…), care îi dădu de înțeles, fără a scoate vreo vorbă, să o urmeze, trecând printr-un hol, ajungând în ceva ce semăna a birou… sau poate mai degrabă a cameră de interogatoriu din filme, după care îl rugă să aștepte câteva minute, dispărând după o ușă cam nelalocul ei de solidă.
Thudor își dădu seama că nici nu apucase să se prezinte… se gândi că asta e, treaba lor. Constată, încă o dată, că politețea e ceva uitat, o modă care a trecut. Inspectând din priviri biroul în care fusese primit, realiză că era chiar ciudat de sărăcăcios: o masă banală, un scaun… unul singur (îi trecu un gând că e cam dubios, dar cine știe, poate aici fiecare își ține scaunul după el…), pereți albi, podea din lemn și… nici o sursă de lumină artificială, noroc cu geamul mare fără draperii care dădea peste fix o zonă de unde se ridica gunoiul, în rest… nimic. Presupuse că nu ar fi cea mai bună idee să fi fost lăsat deschis. O concluzie logică ar fi fost că, poate oamenii pe aici au program scurt și nu îi apucă întunericul la muncă. Iar dacă se înnorează își iau liber…
– Bună ziua, Thudor, mă bucur că ai răspuns cererii noastre de a ne vedea.
Glasul de femeie, hotărâtă, însă fără a-l pune în inferioritate, îl făcu să tresare. Nici măcar nu realizase că intrase. Undeva, în minte, notă că cel puțin ușile sunt cu siguranță foarte silențioase…
– Bună ziua. Se pare că ne cunoaștem, și ca o mică precizare, nu am sesizat să fi primit vreo cerere, am răspuns unui anunț de angajare… (în timp ce cuvintele îi ieșeau din gură, în minte difereau… „Se putea să nu fiu eu puțin ironic… nu știu când o să reușesc să mă dezvăț de felul ăsta de a vorbi, nu e chiar cea mai potrivită încercare de a face cunoștință cu cineva … sau de a-ți crește șansele de angajare”).
Pe fața tinerei apăru un zâmbet, apoi privindu-l direct în ochi, îi spuse, într-un fel care părea prietenește:
– O să avem timp să ne și cunoaștem. Deocamdată, aș dori să începem interviul. În primul rând, sper că ai luat în serios anunțul. Prin urmare, eu o să-ți spun în ce constă prima etapă iar tu o să îmi zici dacă vrei sau nu să mergi mai departe. Dacă ai cel mai mic dubiu e mai bine să ne luăm la revedere.
– Pe bune? Am venit de cinci minute și deja îmi puneți în vedere să ne luăm la revedere? Bineînțeles că vreau să începem, altfel nu-mi mai pierdeam timpul să vin aici, iar în privința revederii, dacă plec, nu cred că sunt prea multe șanse…
– Te rog, urmează-mă.
Imediat se întoarse și intră pe ușa unde dispăruse inițial, așa că Thudor o urmă, fără prea multă tragere de inimă.
– O să te rog să iei loc pe scaun. În următoarea oră doresc să stai în această încăpere și să nu faci nimic. Sau să faci orice dorești. Alegerea o să fie a ta. Precizez că vei rămâne pe întuneric și nu se vor mai auzi nici un fel de zgomote exterioare. Această cameră are câteva… proprietăți. Zgomotele pe care le vei face vor fi absorbite în proporție de 99%. Dacă de exemplu vei arunca masa asta de perete nu vei auzi nimic…
– Ar trebui să mă sperii? Recunosc că e cel mai ciudat interviu la care am ajuns. Dar, de-abia aștept să meditez puțin… Și dacă voi dori să plec?
– Este de ajuns să vrei și nu va fi nicio problemă.
– Fie…
Până să apuce să întrebe cum adică e de ajuns să vrea, s-a făcut întuneric. Unul… cu care nu era obișnuit. În mod normal, întuneric însemna eventual și niște luminițe, umbre, felinare prin depărtare… Aparent chiar nu era genul de cameră prin care să mai intre câte o lumină de afară. Acestui întuneric, i se potrivea mai degrabă noțiunea de întunecime. Era unul în care nu vedea… ei bine, chiar nimic… parcă ar fi orbit (cu o cagulă peste cap, în toiul nopții, fără lună….). Nici măcar nu apucase să termine de gândit toate întrebările, eventualele ironii, legate de ceea ce se întâmpla… aparent, cei de aici nu pierdeau timpul absolut deloc… Fiind totuși deja pe scaun, începu să bată cu degetul în masă (probabil că simțea nevoia de ceva mai familiar…). Se pare că domnișoara, despre care realiză că tot nu se prezentase, nu glumise. Era al naibii de ciudat să bați cu degetul într-o masă, să o simți și să nu auzi nimic… Ok, își spuse… poate cu un glas mai subțire, decât ar fi vrut, chiar dacă se auzea doar el, în propria minte, hai să nu intre în panică. Se gândi să facă un fel status al situației existente: „Deci, am orbit și am surzit. Singur. Într-o cameră întunecată… sau nu, poate că era luminată dar fiind deja orb nu avea de unde să știe… ori orbii sesizează totuși diferențele de intensitate luminoasă… trebuia să afle informația asta mai târziu, după interviu, sau ce o fi ceea ce i se întâmpla. Oare ce îl apucase să vină încoace? De fapt… și dacă ar fi rămas acasă… foarte probabil că acum era cam în aceeași situație… doar că pe spate, la el acasă. Care ar mai fi fost farmecul?”. Reveni la realitate. Își aminti un amănunt din… scurta informare: experiența urma să dureze doar pentru o oră. Se gândi să se ridice și să facă câțiva pași, dar se opri la timp: în condițiile astea dubioase, realiză repede că ar fi fost mai indicat să rămână pe scaun. Cât de lungă putea fi o oră? Căzu iar în propriile discuții imaginare: „Dacă stau și mă gândesc puțin, de ce aș crede că ar fi vorba doar de o oră, poate o să rămân aici pentru veșnicie… mă rog… o veșnicie e cam exagerat, aș muri de sete înainte să o iau razna… sau dacă înnebunesc, atunci nu prea mi-ar mai fi sete… dar tot aș ajunge să clachez fizic. Ce naiba ar însemna să clachez? Nici măcar nu știu cum ar fi… Nu mi s-a întâmplat niciodată să mă pierd cu firea… Oricât de sub presiune am fost, m-am descurcat. Da. Întotdeauna am intuit ce trebuie să fac. Pierderea firii nu are sens. Frica nu are sens. Fuga nu are… decât dacă eventual ai fi urmărit de un tigru… Am reușit să trec prin tot felul de situații, unele destul de incredibile pentru cei mai mulți oameni normali, fără a mă pierde. Rămânând normal. Sau cel puțin eu așa consider… poate că nu toți cunoscuții mei ar fi de aceeași părere… de fapt, știu sigur că unii m-ar contrazice puternic. Și da… ca să răspund unui gând ce urma să-mi vină: e normal să vorbești cu tine însuți, în mintea ta. Toată lumea o face. Iar dacă nu… atunci cu siguranță ar trebui.”
Nu putu să nu-și zâmbească. Pe deoparte pentru că iar luase de bună ce i se spusese, și anume că va trebui să stea doar o oră, pe de altă parte că nu trecuseră decât câteva minute și deja se gândea la veșnicie… Pentru că învățase cu mult timp în urmă că timpul chiar poate deveni relativ, în funcție de experiența din perspectiva căreia încerci să îl privești, își antrenase în minte un fel de metronom, pe care, după ani de zile de reglaje și verificări, știa că se putea baza fără probleme, mai ales pe perioade limitate de minute sau câteva ore. Nu trecuseră decât patru minute. Era conștient că, cel mai probabil va sta un timp limitat. Și sigur panica nu îi va aduce nimic bun. Începu să se liniștească, să se concentreze asupra bătăilor inimii, care recunoscu, păreau a fi mai puternice decât niciodată, ca și cum pe undeva pe aproape bătea cineva o tobă… Simțea cum, instinctiv, corpul și mintea, începeau să răspundă la stimulii exteriori, sau mai degrabă la lipsa lor… evită gândul. Consideră că era nevoie de un mic truc. Evocă în minte locul preferat de meditație: în mijlocul unei ape fără sfârșit, pe un cerc de marmură de vreo douăzeci de metri diametru, la vreo cincisprezece centimetri deasupra apei, cu coloane de jur împrejur, fără acoperiș, totul alb, o canapea de piele confortabilă și cam atât. Apă, cer, și ceva pe care să stea… niciodată nu înțelesese de ce a ales și coloanele sau dacă putea să le găsească vreo utilitate. Cumva, inițial, apăruseră ca un element natural în ceea ce considera locul lui personal de retragere interioară. Probabil că, fără ele locul ar fi părut prea pustiu. Cu mult timp în urmă, trecuseră mulți ani de zile, simțise nevoia de a închipui o zonă în care să se retragă în minte fără a lăsa alte gânduri. Ca și cum ar fi creat o zonă de interdicție pentru orice ar fi putut să-i perturbe deciziile. O folosea în general în două scopuri: liniștire pentru când simțea că gândurile se amestecau prea haotic și trebuia să ia decizii obiectiv, iar al doilea scop, era unul descoperit întâmplător: observase că odată ajuns în zona respectivă, dacă își dorea, putea adormi aproape imediat. Mai ales ultima abordare, funcționa minunat… însă, cel puțin acum, considera că nu era cazul. Locul ideal pentru a privi în trecut la deciziile, bune sau rele pe care le luase. Din când în când mai aducea și… invitați. El din trecut, sau din viitor ori prezent, prieteni cu care avea discuții interesante și cu care se sfătuia. Presupunea că un psiholog ar fi avut destule de comentat. Realitatea era că l-au ajutat întotdeauna astfel de discuții, însă, preferase să țină existența lor pentru el însuși. O singură dată încercase să vorbească despre asta cu persoana despre care crezuse că îi va fi alături toată viața. Apoi, la aproape fiecare ceartă, Indra, se folosea de momentul lui de sinceritate pentru a-i sugera că nu era întreg la minte. Degeaba îi zisese că, mai mult sau mai puțin nimeni nu e complet sănătos. Din când în când, la mult timp după ce nu mai erau împreună, o invita la câte o mică discuție imaginară… Întâmplător, o aducea când avea nevoie să își caute singur nod în papură… și chiar dacă era doar o entitate pur imaginată, se putea baza întotdeauna pe profesionalismul ei. Era sigur că dacă s-ar vedea, ar avea un zâmbet larg pe față: nu știa cum ar fi trebuit să reacționeze în această situație, dar nici nu credea că s-a încercat pur și simplu să i se ofere o oră de relaxare. Problema lor. Sau a ei. Îi trecu un gând fugitiv despre cât de puțin știa despre cei pentru care dădea interviul ăsta… atipic. Deocamdată considera că nu trebuie decât să încerce să rămână relaxat, să facă abstracție de locul ciudat în care a ajuns și să aibă niște discuții în capul lui. Imaginate sau nu, ajutau la combaterea sentimentului de singurătate. Iar metronomul îl anunța că trecuseră zece minute. Indiferent ce se așteaptă de la el, își spuse că va încerca să rămână cât mai calm, să își păstreze un zâmbet pe față (îi trecuse și ideea că ar fi avut logică să fie filmat) pentru a nu le da nici o satisfacție cu privire la această cameră de care probabil se simțeau mândri. Iar apoi urma să vadă ce se va mai întâmpla. Bun sau rău, avea un plan. Și dacă imaginea mentală pe care o crease nu ar fi suferit o pâlpâire, probabil că și-ar fi urmat planul întocmai. Simți că ceva este schimbat. Iar asta, nu îi mai dădea în nici un caz senzația de liniște. Pentru că deși știa că se afla în propria minte, senzația că ceea ce vedea/imagina nu mai depindea de el, nu era de natură să-l ajute. Și nici nu părea a fi vreunul dintre jocurile sadice la care se supunea câteodată doar ca să-și testeze emoțiile. Încerca să-și dea seama ce anume nu părea la locul lui. Destul de repede, începu să înțeleagă câteva mici diferențe: totul devenise mai clar. De parcă marmura, coloanele și chiar cerul, apa deveniseră mult mai reale, mai solide. Dacă ar fi pierdut din vedere că era pe un scaun, într-o încăpere… izolată fonic… încercă să-și amintească… 99%, cu siguranță s-ar fi ridicat să se convingă. Conștient, mai degrabă implacabil, un sentiment ciudat de panică/neliniște începu să se ridice în Thudor. Iar stelele, la a căror existență nici nu se gândise până acum și care nu făceau parte din peisajul lui obișnuit, dispuse, într-un mod care sigur nu îi părea cunoscut (deși în mare cunoștințele lui astrale se limitau la dispunerea carului mare și mic…), nu-l ajutau cu nimic. În principiu, tot ce planificase cu câteva momente mai devreme ca să treacă cu brio de o amărâtă de oră așteptând următoarea etapă a interviului, începea să dispară rapid. Schimbările depășeau cu siguranță… normalitatea. Nu era amuzant. Presupuse că… era de așteptat ca lucrurile să nu fie atât de ușoare. Considera că ori gradul lui de meditație se îmbunătățise brusc într-un mod considerabil, ori ceva ce, deocamdată nu înțelegea, se întâmpla. Ceea ce îl neliniștea cu adevărat, nu era senzația de… străin, de ușoară panică în creștere… ținând cont de situație, nu erau surprinzătoare. Nu. Adevărul era că nu avea nici un sens ca proiecția propriului spațiu de relaxare să devină, evident îmbunătățită, mai… pronunțată… aproape ca și cum ar fi fost… materială. Îi trecu un gând: „Chiar și eu, cu toată naivitatea mea, și de ce să nu recunosc și cu un strop de speranță, nu mă pot convinge de prima variantă. Aproape frica mă cuprinde cu totul”.
”
„Ciudată specie, umanitatea.”
fragment din „Istoria secretă” – sfârșit
~
